Aveam cam şase ani, cînd mama mi-a pitit din timp în buzunar o bomboană, pe care urma să i-o dau lui Mihai. Bomboane din acelea „speciale”, ştiţi voi, pe care le primeam doar de sărbatori. Mi se părea o misiune pe cît de importantă, pe atît de falnică. Mergeam la ei în vizită rar, însă cu mult drag, ceea ce îmi dădea o feerie maximă şi îmi provoca o insomnie necruţătoare.
Mihai deja mergea la şcoală şi era exemplul perfect al elevului care, ştia multe poezii cu strofe lungi şi avea o caligrafie impecabilă pentru vîrsta lui. Probabil acest fapt a trezit orgoliul şi gelozia mea de copil, motiv pentru care i-am luat bomboana înapoi şi am rupt prietenia.
Timpul însă a plămădit din el un om frumos şi blajin, cu o imensă şi molipsitoare pace sufletească, fapt pentru care îl admir enorm. Nu o să încetez să-l laud, deoarece dintr-un hobby, a reuşit sa facă un job ce îi iese de minune. Şi, pentru că iubesc sa răsfoiesc amintiri, recent am dat de fotografiile surprinse frumos de el, Mihai Armaş, într-o sesiune foto dintr-o altă primăvară. Memorii pline de splendoare vazute printr-un obiectiv şi doi ochi verzi.
doinamititelu 