Îmi scot pantofii cu toc înalt şi îmi adîncesc tălpile în iarba mustoasă de-un verde crud. Inspirînd adînc recele aerului sălbatic, îmi dezbrac straiele prea straine, prea negre, prea grele. Sunt ca un hoinar cu sufletul dezgolit şi pieptul strangulat. În timpane îmi cînta un surd pian atît de faimos şi atît de singur. Eu sunt şi do, şi re, şi mi; sunt portativul melancolic aplaudat la bis, pe o veche claviatură. Peste prea multă linişte şi prea mult zbucium se lasă absurdul.
Tu lasă-mă să-ţi păşesc oarbă pe urme şi să te acoper cu a mea umbră prea caldă şi prea rece. Am să te urmez mută şi-am să las să cadă o lumină stinsă peste noi. Hai să păstrăm liniştea zgomotoasă şi să dansăm, şchiopătînd, pe acelaşi cîntec învechit. Cu ochii închişi, îmi vei contura chipul dînd viaţă privirii mele de amurg. Îţi privesc braţele singuratice împletite în jurul ghiveciului lipit de mii de ori din aceleaşi cioburi. Stai privirea sufletului ţintită pe-un mugure de fericire imaginar, prăpădit de-o ploaie secată demult.
